Obiceiuri vechi de sute de ani păstrate de Lăsata Secului, dar cu influenţe moderne

Etnograful Petruţa Popa, preşedintele Asociaţiei Artă şi Tradiţii Meşteşugăreşti Alba, spune că în tradiţia populară specifică zonei Transilvaniei, Lăsatul Secului de Paşti era ultima mare sărbătoare înainte de post, fiind numită şi Lăsata Secului, Zăpostitul de Paşti sau Duminica Albă, transmite corespondentul MEDIAFAX.

„Această zi este considerată un hotar între o perioadă de dulce, propice mai ales pentru distracţii, şi perioada postului mare, una mai sobră, destinată în special reculegerii şi muncii. Sărbătoarea cade întotdeauna într-o duminică din luna februarie sau în prima parte a lunii martie şi păstrează urmele unor practici păgâne”, explică Petruţa Pop.

• Gladys May Aylward, misionara britanică din China. A salvat 100 de orfani în timpul celui de-Al…
• Khalifa bin Zayed Al-Nahyan, al doilea președinte al Emiratelor Arabe Unite și conducătorul orașului Abu Dhabi

Potrivit acesteia, în judeţul Alba obiceiul a avut manifestări ample, fiind întâlnit în trecut în majoritatea satelor. Astfel, în ultima seară, înaintea începerii postului, în fiecare familie, oricât de săracă ar fi fost, se puneau pe masă plăcinte şi sarmale. Acest obicei este şi astăzi respectat în unele familii.

„Ca şi înaintaşii lor, gospodinele de la sat spălau toate vasele cu leşie, ca să nu mai rămână urme de dulce pe ele. Mai demult, oalele în care s-a făcut mâncare de dulce erau spălate şi duse în pod şi se aduceau, în schimb, oale anume pentru mâncarea de post”, explică etnograful.

Hodaiţele sau Sâlitul, obiceiul prin care fetele bătrâne sunt luate în râs

Etnograful Petruţa Pop spune că în satele din Alba, în duminica „prinderii postului Paştelui”, se organiza ultimul joc şi nu se mai făceau nunţi decât după sărbătoarea Învierii, iar tinerii mai tomnatici şi fetele bătrâne, care nu s-au căsătorit până atunci, erau luaţi în râs la Hodaiţe. Acest obicei mai este cunoscut, în funcţie de zonă, şi sub denumirile de Alimoria sau Sâlitul.

Conform obiceiului, tinerii se împărţeau pe dealurile cele mai înalte din jurul satului, unde aprindeau focuri şi din care luau tăciuni aprinşi, rotindu-i deasupra capului şi strigând din toate puterile „Alimoreoo!”. Semnificaţia obiceiului este strâns legată de înnoirea timpului calendaristic la Lăsatul Secului de Paşti prin rotirea „hodaiţei”, dar şi prin săritul peste foc sau rostogolirea roţilor aprinse de pe dealuri. Acest fapt simbolizează invocarea luminii soarelui pentru a deveni victorioasă în lupta cu frigul, cu timpul rece. Se cunoaşte, de asemenea, că focul simbolizează şi purificare prin lumină, dar şi alungarea forţelor malefice la începutului anului agrar.

Mediafax Foto: Dan Lungu

Pe Valea Sebeşului, obiceiul poartă numele de Auliatul sau Alimorio şi era organizat, ca în toate satele, de către feciori.

„De cum se însera, tinerii aprindeau focurile şi fiecare grupare încerca să înalţe focul cât mai sus. Aprinderea focului şi strigările nu au nicio regulă, iar strigările împerecheau pe cei mai de frunte feciori cu cea mai urâtă şi săracă fată sau invers. Ei strigau: Sitiriti mori, tot pe cale morii/ Şi pe-un fir de mătasă/ Până la Gheorghe acasă/ Cu Lenuţa după masă/ Să trăiască…”, povesteşte Petruţa Pop.

De asemenea, la Gârbova de Sebeş, feciorii îşi pregăteau din timp hodaiţele dintr-o creangă de salcâm înaltă, cu două crăci peste care aşezau paie presate şi legate bine la vârf. În acest caz strigăturile sunt şi mai amuzante: „Luaţi sama, măi feciori,/ Cari umblaţi prin şezători/ Care fată-i mai bătrână / S-o punem căţea la stână” sau „Cine nu şi-o tors câlţii,/ Să le cadă dinţii/ Cine nu şi-o tors fuioarele,/ Să le cadă chicioarele/ Cine nu şi-o tors lâna,/ Să le cadă mâna”.

În satul Tibru, tinerii şi copiii alergau cu hodaiţele, făcând tot felul de figuri, apoi se înşirau unul după altul, în frunte cu un vătaf şi strigau, ca şi în alte sate, spre batjocura fetelor şi feciorilor rămaşi necăsătoriţi: „Fata lui popa Vasile/ S-o uitat într-o fântână/ Şi de ciudă şi bănat/ Că nu s-o măritat/ I-o ieşit piele vărsat”.

„Ca şi alte obiceiuri tradiţionale, sărbătoarea se încheia către miezul nopţii cu joc între tineri, unde se mâncau plăcinte şi se bea vin. Pentru acest moment de sărbătoare, tinerii tocmeau ţigani care cântau la vioară şi alte instrumente”, a mai spus Petruţa Pop.

Obiceiul Hodaiţelor sau Sâlitul se mai păstrează încă în satele din Alba, însă cu influenţe moderne, care aduc schimbări în tradiţii. Spre exemplu, tinerii folosesc acum cauciucuri de autoturisme pentru focurile de pe dealurile satului şi tot cauciucuri folosesc şi la realizarea acelor hodaiţe pe care le învârt deasupra capului în timpul strigăturilor.

Fărşangul românesc de la Cetea, obicei din precreştinism

Un alt obicei, întâlnit la Cetea, în comuna Galda de Jos, este Jocul Fărşangului sau Fărşangul Românesc. Etnograful Petruţa Pop spune că obiceiul ar fi fost adus de un bărbat din satul Geomal, comuna Stremţ, care s-a căsătorit în Cetea.

„Ritualul cuprinde un grup de feciori care se maschează în diferite personaje: domnişoară, popă, draci. Unul dintre ei poartă un butuc cu care izbeşte porţile caselor, acolo unde sunt fete şi băieţi. Pentru a nu fi recunoscuţi, ei se maschează la marginea satului şi intră urlând pe uliţe, stârnind o atmosferă de groază. Nu comunică prin cuvinte, ci prin grohăituri. După ce au colindat întregul sat, se retrag în locul unde s-au mascat şi îngropă hainele şi măştile. Seara se adună la gazdă, unde petrec cu vin şi plăcinte până în noapte”, explică Petruţa Pop.

Obiceiul Fărşangului de la Cetea se practică şi astăzi, însă doar în cadru organizat şi, potrivit specialiştilor, este mult modificat faţă de varianta iniţială care data din precreştinism.

Directorul Centrului de Cultură „Augustin Bena” din Alba, Daniela Floroian, spune că în prezent obiceiul a fost mult transformat şi copiază un obicei similar păstrat în comunităţile de etnici maghiari.

„Obiceiul recreat în prezent de localnici nu mai este obiceiul tradiţional românesc. Măştile şi costumele erau realizate de un meşter din zonă care, din păcate, a murit şi erau făcute din scoarţă de copac şi piei de animale. Acum măştile şi costumele sunt comandate la Teatrul din Arad şi practic obiceiul copiază Fărşangul din comunităţile maghiare. S-au păstrat însă strigăturile tradiţionale”, a mai spus Floroian.

Centrul de Cultură „Augustin Bena” din Alba a cercetat în 2008 obiceiul Fărşangului românesc de la Cetea, iar în anii următori a încercat să îl recreeze, dar s-a lovit de opoziţia Bisericii care nu a fost de acord, considerându-l un obicei păgân.

Daniela Floroian a spus că în această situaţie s-a renunţat la încercarea de reînviere a acestui obicei, însă în ultimii ani patronul unei pensiuni a preluat organizarea obiceiului, dar într-o formă neautentică şi care copiază obiceiul similar din comunităţile maghiare.

Îngroparea Fărşangului, obicei păstrat în comunităţile maghiare

Un alt obicei legat de începerea postului Paştelui, care încă se mai păstrează într-o formă apropiată de cea tradiţională, este Îngroparea Fărşangului, un ceremonial de primăvară păstrat viu în localitatea Rimetea.

„Obiceiul este păstrat de maghiarii ardeleni şi este preluat de la saşi prin secolul al XVI-lea. Marchează încheierea iernii (cu toate relele de peste an) şi intrarea în postul Paştelui. Numele săsesc al sărbătorii – Fasching – provine de la cuvântul vastschang (fastschank), în traducere liberă «ultima băută» sau ultima petrecere, ultimul chef înainte de începutul postului Paştelui. Odată cu îngroparea Fărşangului sunt alungate duhurile rele şi iarna cu toate greutăţile ei”, explică etnograful Petruţa Pop.

Conform tradiţiei, la Înmormântarea Fărşangului pot participa doar băieţi. Îmbrăcaţi în haiduci şi costume populare şi măşti, aceştia străbat uliţele satului, provocând un haos general, iar în alai se află şi o căruţă trasă de un măgar, în care se află un sicriu. Înmormântarea Fărşangului seamănă mai mult cu un alai de nuntaşi, care este condus de muzicanţi, preot, cantor, mire şi mireasă.

„Alaiul simbolizează închiderea iernii, cu toate ale ei. După căruţă vin două fete bătrâne care nu s-au măritat în anul ce a trecut. Acestea trag după ele o rădăcină de copac, care semnifică lipsa lor de fertilitate. Celelalte măşti participante sunt hazlii, hidoase, ele înfăţişând draci, peţitori, clovni. Mascaţii adoptă comportamente pe care în alte împrejurări societatea le-ar amenda. Adaptarea obiceiului la nou se face prin satirizarea unor evenimente actuale. Zarva, gălăgia pe care o fac, gesturile libere sau violente, au rostul de a alunga tot ceea ce înseamnă necurăţenie şi chiar anotimpul rece, similar morţii temporare a naturii, întunericului”, mai spune etnograful.

Ea povesteşte că alaiul format se adună în centrul satului unde are loc trecerea în revistă a necazurilor şi bucuriilor anului trecut şi dorinţele invocate pentru noul an, dar mai ales distrugerea prin lovituri de bâtă a sicriului, iar acestea sunt moduri de alungare a duhurilor rele şi a tot ceea ce nu este curat, în scopul purificării şi a renaşterii generale.

La finalul procesiunii prin sat, are loc balul Fărşangului, care este ultima mare petrecere înaintea Paştelui şi marchează începutul primăverii. Obiceiul Înmormântării Fărşangului de la Rimetea este păstrat viu de comunitatea maghiară, majoritară în localitate, şi an de an atrage sute de turişti atât din ţară, cât şi din străinătate, în special din Ungaria.

În prezent, aceste obiceiuri se mai păstrează doar în câteva sate din judeţul Alba. Obiceiul Hodaiţele, denumită şi Aliomoria sau Sâlitul, are loc în noaptea de sâmbătă spre duminică sau duminică seara, în ultima zi înaintea începerii postului Paştelui. În cazul Fărşangului, acesta are loc în ultima duminică dinainte de post şi se mai păstrează în forma maghiară doar la Rimetea, iar într-o formă neautentică la Cetea. La Cetea obiceiul are loc, duminică, şi cuprinde pe lângă repunerea în scenă a Jocului Fărşangului şi concerte de muzică populară şi expoziţii de măşti tradiţionale folosite în vechime la acest obicei.

SURSA: Mediafax